“Copiii noștri învață să se iubească pe ei înșiși prin felul în care îi iubim noi – mai ales când sunt greu de iubit. Dar adevărul este: nu este vorba de faptul că EI devin neiubiți – ci de faptul că NOI pierdem din vedere dragostea noastră pentru ei în acel moment.

Când suntem epuizați, declanșați sau ne agățăm de control, sfidarea lor poate fi simțită ca o respingere. Haosul lor poate fi simțit ca o lipsă de respect. Și dintr-o dată, nu mai răspundem nevoii lor – ne apărăm ego-ul.

Atunci dragostea se împletește cu așteptarea, supunerea și cererea tăcută de a fi ascultat.

Dar dacă am putea separa cele două? Dacă am putea vedea momentul pentru ceea ce este – un copil care se luptă, nu care intrigă; un sistem nervos copleșit, nu opozițional?

Dacă putem întâmpina asta cu fermitate în loc de rușine, îi învățăm ceva care le schimbă viața: că dragostea nu este retrasă atunci când greșesc.

Pentru că în momentul în care un copil se simte greu de iubit, începe să-și pună la îndoială valoarea.

Dar când se simt în siguranță în dragostea noastră chiar și în contextul conflictului, încep să construiască un adevăr mult mai puternic decât supunerea – conștientizarea faptului că sunt încă buni, încă doriți, încă suficient de buni.

Așa începe iubirea de sine – nu prin perfecțiune, ci prin iubire care rămâne constantă chiar și atunci când totul se clatină. ❤️”